ProZ.com translation contests »
6th ProZ.com Translation Contest: "Relationships" » Romanian to English » Entry #3698

Source text in Romanian

Translation #3698

În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite...
During the afternoon of that Parisian day I had seen a great André Breton exhibition at the Pompidou Centre, a pretext, in fact, for a display of surrealist imagery one can rarely witness in a single location. I had been accompanied by the friends I lived with, a young couple, mixed under several meanings of the word, for it reunited two races, two religions and two arts, but foremost two extremely contrasting physiognomies. It was her face I was looking at, reflected in the glass of some Delvaux and she seemed to really belong there, naturally surrounded by naked blond women waiting (for whom?) in an empty train station. She was just like them, except for the hair violently cut at her nape. And, of course, except for the clothes, among which the famous manly black shirt in which I had seen her most of the time during the week I had stayed with them. How this Romanian girl from Sibiu had found the Algerian she lived with, I haven’t got a clue. My connection had obviously been her, by way of a common girl friend, also a musician. He was a Berber proud of his origin, which was marked by his velvet cap of cherry-coloured waves and blue satin bottom that I believe he never parted with. Otherwise, he was, like her, indifferent, a bit lazy... Impossible to say what he made a living from. For I doubt it was from his acting, as he (hadn’t even) pretended to: I don’t think Othello – the only part I saw him play to some extent – was on too often in Paris in those days... Out of the entire exhibition only one painting lingered in my mind. I must be crazy: I sometimes love a picture so much that I literally feel like breaking into the museum and running off with it. It was Magritte’s “Le soir qui tombe”: a broken window, long pieces of glass standing underneath it and the sun in the twilight reflected in them under various angles...