ProZ.com translation contests »
1st Annual ProZ.com Translation Contest: "Awakening" » English to Romanian » Entry #7220

Source text in English

Translation #7220

Heathrow Airport is one of the few places in England you can be sure of seeing a gun. These guns are carried by policemen in short-sleeved shirts and black flak-jackets, alert for terrorists about to blow up Tie-Rack. They are unlikely to confront me directly, but if they do I shall tell them the truth. I shall state my business. I’m planning to stop at Heathrow Airport until I see someone I know. (...)

Astonishingly, I wait for thirty-nine minutes and don’t see one person I know. Not one, and no-one knows me. I’m as anonymous as the drivers with their universal name-cards (some surnames I know), except the drivers are better dressed. Since the kids, whatever I wear looks like pyjamas. Coats, shirts, T-shirts, jeans, suits; like slept-in pyjamas. (...)

I hear myself thinking about all the people I know who have let me down by not leaving early on a Tuesday morning for glamorous European destinations. My former colleagues from the insurance office must still be stuck at their desks, like I always said they would be, when I was stuck there too, wasting my time and unable to settle while Ally moved steadily onward, getting her PhD and her first research fellowship at Reading University, her first promotion.

Our more recent grown-up friends, who have serious jobs and who therefore I half expect to be seeing any moment now, tell me that home-making is a perfectly decent occupation for a man, courageous even, yes, manly to stay at home with the kids. These friends of ours are primarily Ally’s friends. I don’t seem to know anyone anymore, and away from the children and the overhead planes, hearing myself think, I hear the thoughts of a whinger. This is not what I had been hoping to hear.

I start crying, not grimacing or sobbing, just big silent tears rolling down my cheeks. I don’t want anyone I know to see me crying, because I’m not the kind of person who cracks up at Heathrow airport some nothing Tuesday morning. I manage our house impeccably, like a business. It’s a serious job. I have spreadsheets to monitor the hoover-bag situation and colour-coded print-outs about the ethical consequences of nappies. I am not myself this morning. I don’t know who I am.
Aeroportul Heathrow e unul din puţinele locuri din Anglia unde poţi fi sigur că vezi vreo armă. Vezi pistoalele purtate de poliţişti îmbrăcaţi în cămaşă cu mânecă scurtă şi vestă antiglonţ neagră, gata să prindă orice terorist care ar încerca să arunce în aer magazinul de cravate. Puţin probabil să-mi ceară mie socoteală, dar dacă-mi cer, am să le spun adevărul. Am să le spun exact ce caut acolo. Am de gând să stau în aeroportul Heathrow până când întâlnesc vreun cunoscut. (...)

Incredibil, după treizeci şi nouă de minute de aşteptare, tot n-am văzut niciun cunoscut. Pe nimeni nu cunosc, nimeni nu mă cunoaşte. Sunt la fel de lipsit de personalitate ca şoferii care-şi poartă ecusoanele identice cu numele înscris pe ele (unele nume de familie le ştiu), doar că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi decât mine. De când cu copiii, indiferent cu ce m-aş îmbrăca, arăt de parcă aş fi în pijamale. Pardesiele, cămăşile, tricourile, blugii, costumele – toate arată ca nişte pijamale mototolite. (...)

Mă pomenesc gândindu-mă la toţi cunoscuţii care m-au dezamăgit fiindcă n-au pornit, marţi dis-de-dimineaţă, spre cine ştie ce oraş fermecător din Europa. Precis că foştii mei colegi de la agenţia de asigurări sunt tot acolo, legaţi de birou, aşa cum le spuneam că vor fi mereu, pe vremea când eram şi eu unul dintre ei şi-mi iroseam timpul, incapabil să-mi găsesc un rost, pe când Ally progresa fără abatere: întâi doctoratul, apoi prima bursă de cercetare la Universitatea din Reading, apoi prima promovare.

Prietenii noştri mai noi, oameni maturi, cu locuri de muncă serioase, care mă fac să cred că în curând am să-i văd apărând pe aeroport, îmi spun că un bărbat casnic este cât se poate de respectabil, ba chiar curajos, că e o dovadă de bărbăţie să stai acasă şi să vezi de copii. Prietenii ăştia ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Se pare că eu, unul, nu mai cunosc pe nimeni, iar când nu mai aud copiii sau zgomotul avioanelor, îmi aud vocea interioară: o voce de smiorcăit. Nu asta voiam să aud.

Încep să plâng, fără suspine, fără grimase, doar cu lacrimi mari care mi se preling în tăcere pe obraji. Nu vreau să mă vadă vreun cunoscut că plâng, fiindcă nu sunt genul de om care face crize de nervi în aeroport într-o dimineaţă oarecare de marţi. De casă mă ocup ireproşabil, ca de o firmă. E o slujbă serioasă. Am tabele cu evidenţa sacilor de aspirator şi grafice în culori care arată ce pericol ecologic reprezintă scutecele. În dimineaţa asta nu sunt eu însumi. Nu ştiu cine sunt.