ProZ.com translation contests »
1st Annual ProZ.com Translation Contest: "Awakening" » Italian to Romanian » Entry by Lucica Abil (X)

Source text in Italian

Translation by Lucica Abil (X) (#7429)

Ho perso il conto del tempo che siamo stati nascosti qui, tra gli scarti di fieno puzzolente e tanfo di umanità sporca e spaventata. E’ da poco passato Natale e l’abbiamo passato in questa stalla, insieme ai compaesani affamati, tremanti di freddo e paura. Quasi come Gesù Bambino, solo che almeno lui aveva un bue e un asinello che lo scaldavano con l’alito. Noi manco quelli. Gli asini se li sono portati via i militari, per trasportare il trasportabile, anche il corredo di mamma; i buoi … non ci vuole molto per capire che fine hanno fatto, già da tempo, anche i più tosti da masticare.
Al buio crepato dal fioco chiarore mattutino, accucciata alla mia schiena per scongiurare il gelo, mia sorella Teresina mormora «Checchina … sei sveglia?» Sussurra, come siamo ormai abituate a fare, per renderci il più trasparenti possibile, ragazze ombra che si fanno forza solo per proteggere una madre vedova e tre fratelli più piccoli, anche se non sono sicura di quale protezione potremmo mai offrire.
«Si, sono sveglia, ma taci o svegli tutti e incominciano con le lagne per la fame e chi li sente … ».
«Hai ragione, ma c’è qualcosa che non va … non riesco a capire … ».
«Teresì, c’è la guerra, cosa vuoi di più?»
«Ma no, ascolta bene … »
Tendo le orecchie. Nella penombra scorgo le sagome dei poveracci che hanno perso tutto in pochi mesi, traditi da re e ragion di stato. Sento solo il respiro angosciato di chi copre la testa con le braccia in un gesto istintivo, per allontanare quell’incubo che è la nostra quotidiana realtà: colpi di cannone che rimbombano, mitragliatrici che sferragliano, bombe che ululano, carri armati che fanno tremare la terra prima che li si vedano arrivare.
E ascoltando bene, mi rendo conto che la guerra tace.
Am pierdut socoteala timpului de când stăm ascunşi aici, între resturile de fân urât mirositor şi duhoarea de umanitate murdară şi înspăimântată. Nu de mult a fost Crăciunul şi noi l-am petrecut în grajdul ăsta, împreună cu consătenii înfometaţi, tremurând de frig şi de frică. Aproape la fel ca pruncul Isus, numai că el cel puţin avea un bou şi un măgăruş care-l încălzeau cu răsuflarea lor. Noi, nici măcar atât. Măgarii fuseseră luaţi de militari pentru a transporta ceea ce se putea transporta, până şi mobila din casa mamei; boii ... nu trebuie mult pentru a înţelege unde au ajuns, încă de multă vreme, chiar şi cei mai greu de mestecat.
În întunericul crăpat de lumina slabă a dimineţii, cuibărită la spatele meu ca să învingă frigul, sora mea, Teresina, murmură „Checchina ... eşti trează?”. Şopteşte, cum ne-am obişnuit de-acum să facem, pentru a deveni cât mai transparente posibil, fete umbră care-şi fac curaj numai ca să-şi apere mama văduvă şi cei trei fraţi mai mici, cu toate că nu sunt sigură cum i-am putea apăra.
„Da, sunt trează, dar taci că îi trezeşti pe toţi şi încep să se vaite de foame şi cine-i aude ...”
„Ai dreptate, dar ceva nu-i în regulă ... nu înţeleg ...”
„Teresì, este război, ce vrei mai mult?”
„Nu, ascultă bine...”
Ascult cu atenţie. În penumbră, zăresc siluetele nefericiţilor care au pierdut totul în câteva luni, trădaţi de rege şi de raţiunea de stat. Aud numai respiraţia chinuită a celor care-şi acoperă capul cu mâinile într-un gest instinctiv pentru a alunga coşmarul care este realitatea noastră zilnică: loviturile de tun care bubuie, mitralierele care zăngănesc, bombele care urlă, tancurile care fac pământul să se cutremure înainte să le vezi venind.
Şi, ascultând bine, îmi dau seama că războiul tace.