Lorsqu'on sent l'éveil tout proche, mais qu'on n'est pas “dedans”, on a envie d'y “entrer”. Et c'est justement cette envie qui nous maintient “au-dehors”, car elle souligne notre frontière avec ce Tout dans lequel on aimerait s’immerger. En fait, il faut ne pas vouloir y entrer. Il ne suffit pas de ne pas vouloir y entrer: il faut ne pas vouloir y entrer. La passivité ne mène à rien. Il faut être actif, mais une activité entièrement occupée par l’attente — plus encore, entièrement satisfaite par l’attente. Bien souvent, on sent monter en soi une vague dont on pense qu’elle pourrait nous propulser au-delà de soi. Et on se met en tâche de la renforcer. C’est là qu’on gâche tout. Comme si elle avait besoin de notre aide. Quelle arrogance. Et pourtant, elle a besoin de nous. De notre présence. Elle a besoin qu’on soit là, qu’on se tienne face à elle, qu’on croie suffisamment en soi et qu’on s’aime assez pour rester ainsi tout nu face à elle, sans rien lui apporter, que notre seule présence. Tout est là. On est encore face à “rien”, et à ce moment-là, ce qui est, au sens fort, c'est notre attente. Non pas son but, mais l’attente elle-même. Tout le reste, ce sont des projections du désir. De l’évanescent. Mais l’attente, elle, est réelle. Si on parvient à la laisser seule être, à prendre appui sur elle, et non pas sur l'objet qui la soulagerait, on prend appui sur la seule parcelle d'être qu’on a à sa disposition. Aussitôt qu’on le fait, qu'on pose le pied sur la réalité de cette attente, c’est comme si le fond de la conscience cédait, et nous faisait basculer dans l'Être. | Când simţim că trezirea se apropie, iar noi nu suntem “înăuntru”, avem dorinţa de a fi "cuprinşi" de aceasta. Şi tocmai dorinţa ne ţine “în afară” pentru că accentuează separarea dintre noi şi acest Tot în care ne-ar place să ne integrăm. De fapt, trebuie să nu vrem să fim cuprinşi. Nu e suficient să nu vrem să fim cuprinşi: trebuie să nu vrem să fim cuprinşi. Pasivitatea nu duce la nimic. Trebuie să fim activi, o activitate dedicată în întregime aşteptării - mai mult, în totalitate împlinită prin aşteptare. Deseori simţim cum creşte în noi un val despre care credem că ar putea să ne propulseze dincolo de noi. Şi ne propunem să-l întărim. În acest fel stricăm totul. Ca şi cum el ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ce aroganţă. Şi totuşi, are nevoie de noi. De prezenţa noastră, are nevoie să fim acolo, să-i ţinem piept, să credem suficient în noi şi să ne iubim îndeajuns pentru ca astfel să rămânem în întregime goi în faţa lui, fără a-i aduce nimic, decât prezenţa noastră. În asta constă totul. Nu ne confruntăm încă cu "nimic”, ceea ce se manifestă cu adevărat în acel moment este aşteptarea noastră. Nu sfârşitul său ci aşteptarea însăşi. Restul, sunt proiecţii ale dorinţei. Ale evanescenţei. Dar ea, aşteptarea, e reală. Dacă reuşim s-o lăsăm să se manifeste, dacă găsim un sprijin în ea, nu în ceea ce i-ar pune capăt, atunci ne bazăm pe singura părticică din fiinţă ce o avem la dispoziţie. De îndată ce păşim în realitatea acestei aşteptări, e ca şi cum suportul conştiinţei ar ceda şi astfel am fi aruncaţi în Fiinţă. |