Ho perso il conto del tempo che siamo stati nascosti qui, tra gli scarti di fieno puzzolente e tanfo di umanità sporca e spaventata. E’ da poco passato Natale e l’abbiamo passato in questa stalla, insieme ai compaesani affamati, tremanti di freddo e paura. Quasi come Gesù Bambino, solo che almeno lui aveva un bue e un asinello che lo scaldavano con l’alito. Noi manco quelli. Gli asini se li sono portati via i militari, per trasportare il trasportabile, anche il corredo di mamma; i buoi … non ci vuole molto per capire che fine hanno fatto, già da tempo, anche i più tosti da masticare.
Al buio crepato dal fioco chiarore mattutino, accucciata alla mia schiena per scongiurare il gelo, mia sorella Teresina mormora «Checchina … sei sveglia?» Sussurra, come siamo ormai abituate a fare, per renderci il più trasparenti possibile, ragazze ombra che si fanno forza solo per proteggere una madre vedova e tre fratelli più piccoli, anche se non sono sicura di quale protezione potremmo mai offrire.
«Si, sono sveglia, ma taci o svegli tutti e incominciano con le lagne per la fame e chi li sente … ».
«Hai ragione, ma c’è qualcosa che non va … non riesco a capire … ».
«Teresì, c’è la guerra, cosa vuoi di più?»
«Ma no, ascolta bene … »
Tendo le orecchie. Nella penombra scorgo le sagome dei poveracci che hanno perso tutto in pochi mesi, traditi da re e ragion di stato. Sento solo il respiro angosciato di chi copre la testa con le braccia in un gesto istintivo, per allontanare quell’incubo che è la nostra quotidiana realtà: colpi di cannone che rimbombano, mitragliatrici che sferragliano, bombe che ululano, carri armati che fanno tremare la terra prima che li si vedano arrivare.
E ascoltando bene, mi rendo conto che la guerra tace. | Am pierdut şirul timpului, nu mai ştiu de când stăm ascunşi aici, printre resturi împuţite de fân şi damf de oameni murdari şi înspăimântaţi. Crăciunul a trecut nu demult şi l-am petrecut în grajdul ăsta cu consătenii noştri flămânzi şi zgribuliţi de frig şi de frică. Aproape ca pruncul Isus, doar că el măcar avea un bou şi un măgăruş care-l încălzeau cu răsuflarea lor. Noi nici atât nu avem. Măgarii i-au luat soldaţii ca să care ce se putea căra, până şi trusoul mamei; cât despre boi…nu-i greu să pricepi cum şi-au găsit sfârşitul, de ceva timp deja, chiar şi cei mai tari la mestecat. Pe când primii zori palizi străpung întunericul, soră-mea, Teresina, ghemuită la spinarea mea ca să înşele gerul, şuşoteşte: „Checchina…eşti trează?” Vorbeşte în şoaptă, cum ne-am obişnuit, ca să fim cât mai transparente, copile umbră ce-şi fac curaj doar ca să apere o mamă văduvă şi trei fraţi mai mici, chiar dacă nu ştiu ce apărare om putea oferi. „Da, sunt trează, da' taci, c-ai să-i trezeşti pe toţi şi or să înceapă să geamă de foame şi cine-i aude…". „Ai dreptate…dar ceva nu-i în regulă… nu pricep ce…”. „Teresì, e război, ce să mai fie?" “Nu, nu, ascultă…” Ciulesc urechile. În penumbră disting siluetele amărâţilor care au pierdut tot ce aveau în câteva luni, trădaţi de rege şi de raţiunea de stat. Aud doar respiraţia îngreunată a celor ce-şi ascund capetele sub braţ, cu un gest instinctiv, ca să scape de coşmarul ăsta care e realitatea noastră de zi cu zi: bubuituri de tun, răpăit de mitraliere, şuierat de bombe, tancuri care fac pământul să tremure încă dinainte să le vezi venind. Şi, ascultând cu atenţie, îmi dau seama că războiul tace.
|