Lorsqu'on sent l'éveil tout proche, mais qu'on n'est pas “dedans”, on a envie d'y “entrer”. Et c'est justement cette envie qui nous maintient “au-dehors”, car elle souligne notre frontière avec ce Tout dans lequel on aimerait s’immerger. En fait, il faut ne pas vouloir y entrer. Il ne suffit pas de ne pas vouloir y entrer: il faut ne pas vouloir y entrer. La passivité ne mène à rien. Il faut être actif, mais une activité entièrement occupée par l’attente — plus encore, entièrement satisfaite par l’attente. Bien souvent, on sent monter en soi une vague dont on pense qu’elle pourrait nous propulser au-delà de soi. Et on se met en tâche de la renforcer. C’est là qu’on gâche tout. Comme si elle avait besoin de notre aide. Quelle arrogance. Et pourtant, elle a besoin de nous. De notre présence. Elle a besoin qu’on soit là, qu’on se tienne face à elle, qu’on croie suffisamment en soi et qu’on s’aime assez pour rester ainsi tout nu face à elle, sans rien lui apporter, que notre seule présence. Tout est là. On est encore face à “rien”, et à ce moment-là, ce qui est, au sens fort, c'est notre attente. Non pas son but, mais l’attente elle-même. Tout le reste, ce sont des projections du désir. De l’évanescent. Mais l’attente, elle, est réelle. Si on parvient à la laisser seule être, à prendre appui sur elle, et non pas sur l'objet qui la soulagerait, on prend appui sur la seule parcelle d'être qu’on a à sa disposition. Aussitôt qu’on le fait, qu'on pose le pied sur la réalité de cette attente, c’est comme si le fond de la conscience cédait, et nous faisait basculer dans l'Être. | Când simţi trezirea foarte aproape, dar nu eşti „înăuntru“, râvneşti „să intri“. Dar tocmai această râvnire ne ţine “în afară”, pentru că ea marchează graniţa dintre noi şi acest Întreg în care am dori să fim absorbiţi. De fapt, trebuie să nu vrei să intri. Nu este de ajuns să nu vrei să intri, ci trebuie să nu vrei să intri. Pasivitatea nu duce la nimic. Trebuie să fii activ, însă activitatea să cuprindă cu totul aşteptarea — mai mult, să fie cu totul împlinită prin aşteptare. Foarte adesea, simţim cum se naşte în noi un imbold despre care credem că ar putea să ne propulseze în afara sinelui. Şi atunci ne asumăm sarcina să-l amplificăm. Cu asta ratăm totul. De parcă ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ce aroganţă! Şi totuşi, el are nevoie de noi. De prezenţa noastră. Are nevoie ca noi să fim acolo, să-l privim în faţă, să credem îndeajuns în noi înşine şi să ne iubim suficient pentru a rămâne aşa, complet despuiaţi în faţa lui, fără să contribuim cu altceva decât simpla noastră prezenţă. Totul este acolo. Suntem încă în faţa a „nimic“, iar în acel moment, ceea ce există, în cel mai deplin sens al cuvântului, este aşteptarea noastră. Nu scopul ei, ci aşteptarea însăşi. Toate celelalte sunt proiecţii ale dorinţei. Dispariţia lentă. Reală este doar ea, aşteptarea. Dacă ajungem să o lăsăm să existe doar pe ea, să ne punem toată nădejdea în ea, şi nu în obiectul care ar face-o să înceteze, ne lăsăm în baza singurei frânturi de fiinţă pe care o avem la dispoziţie. De îndată ce am făcut-o şi punem piciorul pe realitatea acestei aşteptări, este ca şi cum străfundul conştiinţei ar ceda şi ne-ar lăsa să ne dăm drumul în Fiinţă. |